Originile stilului

Karate-ul, ca precursor a ceea ce poartă astăzi acest nume, a apărut în regatul insular Ryukyu, actualmente prefectura Okinawa a Japoniei. În insula aflată sub stăpânire japoneză încă din 1609 au apărut în timp forme de luptă cu mâinile goale, dezvoltate de localnici în decursul a două lungi perioade de interdicţie privind portul armelor. Arta marţială care se practica în Okinawa către sfârşitul secolului al 19-lea era născută din îmbinarea acestor străvechi forme de luptă cu Shaolin Kempo-ul adus din China. Numită de localnici karate sau tode, cu înţelesul de “mâna chinezească”, era practicată în secret, la adăpost de ochii autorităţilor şi a publicului. În acelaşi timp, însă, experţii acestei arte erau unanim recunoscuţi şi priviţi cu mult respect.

Primul maestru okinawan de karate recunoscut ca atare a fost “Tode” Sakugawa (1733-1815). Sakugawa a început studiul artelor marţiale încă din tinereţe, cu călugărul Takahara Peichin. În 1756 l-a cunoscut pe ataşatul militar chinez Kwang Shan Fu, Kushanku după numele său okinawan.  Expert de Shaolin Quanfa, Kushanku era celebru pentru abilităţile sale de luptător. Sakugawa a studiat cu el timp de şase ani, urmându-l pentru o vreme şi în China. La reîntoarcerea sa în insulă, Sakugawa a început să predea şi a elaborat un sistem coerent de antrenament, după vechea tradiţie chineză, care combina conţinutul tehnic cu dezvoltarea interioară a elevilor. Primul dojo-kun, elaborat de el tot după model chinezesc, face apel la valorile comportamentale pe care trebuie să le urmărească un practicant de karate. Conţinutul tehnic iniţial predat de Kushanku nu se regăseşte astăzi însă decât parţial în şcoala Sakugawa, întrucât acesta, mult mai puţin experimentat în artele marţiale chinezeşti şi necunoscător al principiilor qi/ki-ului, a modificat în kata o serie de tehnici pe care nu le înţelegea, înlocuindu-le  cu tehnici în forţă, preluate din vechiul te okinawan. Prin aceasta, numeroase sensuri au fost modificate semnificativ şi nu au intrat niciodată în bagajul noii arte marţiale, numite (cu pronunţia locală pentru Shaolin) Shorin-ryu.

Primii maeştri. Karate-ul din Okinawa

Şirul marilor maeştri okinawani de Shorin-ryu începe cu unul din elevii târzii ai lui Sakugawa, Matsumura “Bushi” Sokon (1792-1887). Intrat în legendă încă din timpul vieţii, Matsumura Sokon a fost la vremea lui un războinic celebru, dar şi un caligraf înzestrat. A studiat în China, în calitate de trimis al regelui din Ryukyu. Stilul creat de el, foarte dinamic, cu mare accent pe fizic, este bazat pe Shaolin Quan, dar conţine şi anumite principii din Jigen-ryu, stilul de sabie al clanului stăpânitor Satsuma. Multe din kata care se practică astăzi au fost create sau adaptate de el pentru a-şi transmite învăţăturile: Passai (Bassai), Kushanku (Kwanku), Useishi (Gojushiho), Naifanchi (Tekki), Sesan (Hangetsu), Channan (posibil un precursor al Pinan/Heian), Hakutsuru, Chinto. Se pare că el ar fi utilizat pentru prima dată în tehnică rotaţia şoldurilor pentru a genera forţă de lovire. Din punctul lui de vedere, artele marţiale erau obligatoriu legate de etica confucianistă: “Un maestru de Budo trebuie să evite folosirea forţei, să se poarte frumos cu oamenii, să trăiască în pace cu ei şi să contribuie la bunăstarea lor.”

Matsumura a transmis acest stil, dinamic şi în forţă, elevului şi prietenului său Yasutsune Azato (1827-1906). Azato a rafinat metoda Matsumura, introducând numeroase mişcări de evitare şi treceri rapide de la atac la apărare. Acest concept se regăseşte astăzi în Shotokan-ul modern. O persoană remarcabilă atât sub aspect marţial, cât şi intelectual – expert în multe arte marţiale şi un profund cunoscător al clasicilor chinezi, “marele maestru din umbră” Azato a jucat un rol hotărâtor în evoluţia ulterioară a karate-ului, prin formarea tehnică şi spirituală a singurului său elev, viitorul maestru fondator al Shotokan Karate-ului Gichin Funakoshi.

Celălalt mare maestru care şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra evoluţiei ulterioare a karate-ului a fost contemporanul şi bunul prieten al lui Azato, Yasutsune (Anko) Itosu (1831-1915).  Din punct de vedere tehnic, Itosu a fost iniţiatorul loviturii cu răsucirea pumnului în ţintă, universal folosită astăzi. Tot Itosu a fost cel care a modificat multe kata vechi, simplificându-le şi făcându-le mai accesibile. Astfel, a  transformat Naifanchi în cele trei kata Tekki, vechiul Passai în Bassai Dai şi Sho, iar Kushanku în Kanku Dai şi Sho, kata care vor deveni nucleul viitorului stil Shotokan. Un al treilea kata derivat din Kushanku, Kosokun Shiho, se regăseşte astăzi în alte stiluri derivate din okinawate. Spre deosebire de Matsumura şi Azato, adepţi ai tehnicilor de evitare, karate-ul predat de Itosu era mai dur, cu mâinile şi picioarele gândite ca nişte arme care zdrobesc, iar corpul ca o stâncă, să poată rezista la orice lovitură.

Maestrul Itosu a reuşit, în 1901, un experiment care a revoluţionat întreaga evoluţie ulterioară a karate-ului: anume, a pus capăt tabu-ului care ţinea secretă practica artelor marţiale şi a început să predea karate în şcolile publice din Okinawa. Mai mult, a recomandat Ministerului Sănătăţii introducerea karate-ului ca metodă de educaţie şi autoapărare în toate şcolile din Okinawa, precum şi răspândirea acestui concept în Japonia. Pentru a face mai accesibilă această abordare, a creat cele cinci kata Pinan (Heian), din care lipsesc în mare măsură aspectele de tactică şi metodică de luptă şi în care multe tehnici de atac sunt interpretate ca tehnici de apărare.  Deşi deschiderea spre public a “tehnicilor secrete de luptă” a cunoscut o imensă aprobare, Itosu a fost vehement criticat de tradiţionalişti, care vedeau în acest concept, mai puţin războinic şi mai accesibil, o trădare a vechiului şi adevăratului karate. Cu toate acestea, maestrul Itosu poate fi considerat un întemeietor, care a înţeles semnele timpului şi a căutat să adapteze karate-ul unei noi epoci - singura modalitate de a permite unui public larg să cunoască această artă marţială şi să se bucure de beneficiile practicii ei.

Reorganizarea tehnică şi conceptuală gândită de Itosu nu s-a făcut fără sacrificii.  Nenumăratele mişcări preluate din Shaolin Qi Gong, cu rol în sănătate, aveau să altereze, în timp, valoarea karate-ului ca stil de luptă şi să îngreuneze înţelegerea kata-urilor şi a logicii cuprinse în ele. Bunkai a apărut ca să faciliteze înţelegerea şi transpunerea în practică a noilor kata, cu conţinutul lor adesea lipsit de o aplicabilitate practică evidentă. Crearea Itosu-ryu a fost premisa deschiderii karate-ului okinawan spre lume, dar în acelaşi timp a fost şi primul pas spre transformarea vechii arte marţiale în karate-ul sportiv de mai târziu, lipsit de sens real şi de conţinut.

Elevii maestrului Itosu au continuat punerea în practică a noului concept, dar au menţinut vie şi direcţia clasică, adevărata esenţă a karate-ului. Unui  număr mic de elevi, care câştigau încrederea maeştrilor lor, li se preda, pare-se, un cu totul altfel de karate. Unul din discipolii maeştrilor Matsumura şi Itosu, Yabu Kentsū (1866-1937), fost militar, a introdus nota cazonă a antrenamentelor de karate, care se păstrează şi astăzi: aliniere pe rânduri, salut cu Rei, comenzi stricte, execuţii la numărătoare, cu kiai pe tehnici, întoarcere cu un gest formalizat (mawate) etc. Karate-ul predat de el, foarte eficient, perfecţionat pe câmpul de luptă, era în concepţia lui “o cale de a trăi. Ca atare reflectă un caracter cu totul diferit decât cel care poate apărea în sport. Karate nu se face nici pentru amuzament, nici ca să obţii vreun premiu.”