Sensei Adrian Popescu

Sensei Adrian Popescu - Sacele 8 Dan are o carte de vizita
impresionanta si o cariera sportiva de invidiat. Actualmente este
Presedintele Federatiei Române de Karate Modern si a Ligii Cluburilor
de Karate -Do Shotokan Fudokan cu sediul la Brasov. Nascut în 1951 la
Focsani primul contact cu sportul de performanta îl arc la Liceul
Sportiv din Brasov unde practica gimnastica. Aceasta l-a ajutat mai
târziu nu numai la capitolul mobilitate dar si în ceea ce priveste
eleganta si acuratetea miscarilor din Karate. Pasiunea pentru Karate-
Do dateaza din 1972, într-o perioada când artele martiale erau
interzise de autoritatile comuniste. Sansa care i s-a oferit de a mari
maestri internationali n-a ramas nefructificata. Adrian Popescu-Sacele
a trecut pe rând prin dojo-urile lui Sensei Ilija lorga10 Dan, Sensei Taiji Kase 9 Dan, Sensei Idetaka
Nishiama 9 Dan, Sensei Hiroshi Shirai 8 Dan - nume sonore din lumea Karate-ului mondial. Având un
talent nativ si o capacitate de a surprinde subtilitatile Karate-ului, Adrian Popescu reuseste sa urce
rapid în ierarhie. Toate gradele pâna la 5 Dan inclusiv le obtine de la maestrul Ilija lorga 8 Dan din
Iugoslavia. Examenul de centura neagra 6 Dan îl sustine în fata Directorului Tehnic Mondial al WKF,
Sensei Guy Sauvin 8 Dan. în 1995 maestrul Popescu primeste recunoasterea de antrenor emerit la
Karate - Do.
în plan personal si profesional Sensei Popescu-
Sacele nu e mai prejos. Este casatorit si are un
copil în clasa a XII - a. Ca inginer mecanic are
contributii practice în domeniul mecanismelor
si a organelor de masini, având publicate cinci
lucrari stiintifice în domeniu. A brevetat mai
multe inventii si inovatii tehnice fiind si cadru
didactic asociat pentru disciplina de Karate-Do
a Facultatii de Stiinte a Universitatii din
Brasov.
Sensei Popescu-Sacele a înfiintat imediat dupa
Revolutie prima organizatie legala de KarateDo
din
România:
Liga
Cluburilor
de
Karate-Do

Shotokan -Fudokan cu 56 de cluburi în componenta. Din 1997 Liga adera la Federatia Româna de
Karate Modern (FRKM) unde pe lânga clasicul Shotokan coexista stiluri precum Shito Ryu, Goju Ryu si
Wado Ryu. FRKM fiind integrata în World Karate Federation (WKF) are recunoasterea Comitetului
International Olimpic (CIO) si posibilitatea ca-n viitor Karate-Do sa fie acceptat ca proba olimpica.
Antrenor emerit si director tehnic national pentru Karate Shotokan, Adrian Popescu-Sacele are
reputatia unui bun pedagog, a unui karateka de exceptie care socheaza prin eleganta, precizie în
miscari si mai presus de toate printr-o explozie energetica deosebita.

29.08.-02.09. 2012 Stagiu de karate shotokan condus de Shihan Adrian Popescu Sacele-presedintele FRK

Katana este sabia lunga japoneza

Katana este sabia lunga japoneza cu taisul pe o singura parte care a fost folosita in special dupa anul 1400. Majoritatea japonezilor folosesc acest cuvânt la modul general, atunci când se refera la o sabie. Când spunem katana insa trebuie sa ne imaginam sabia usor curba, ascutita pe o singura parte, folosita de samuraii japonezi. Arma era purtata de obicei împreuna cu o sabie scurta (denumita wakizashi sau shoto) asemanatoare cu katana, ambele fiind folosite de catre razboinicii japonezi - buke (bushi). Cele doua sabii purtate împreuna se numeau daisho (marele ansamblu), care se poate traduce mot-à-mot "mare-mic". Acestea reprezentau pozitia sociala si onoarea personala a samurailor. Katana, sabia cea lunga, era folosita in lupta, in timp ce sabia scurta era considerata o arma de extrema urgenta si era folosita la înjunghiere, lupta in spatii înguste sau pentru seppuku - ritualul de sinucidere. Teaca katanei este cunoscuta sub numele de saya, iar garda sabiei tsuba, acestea împreuna cu alte parti necesare montajului fiind considerate adevarate opere de arta.

In principal katana este folosita pentru taiere, desi forma usor curba ii permite sa fie eficienta si la împungeri. Desi designul mânerului este facut pentru tinerea cu ambele mâini, exista unele tehnici de prindere cu o singura mana. Conform traditiei este purtata la brâu, in teaca, cu lama in sus. Scopul initial pentru care se practicau artele martiale cu sabia s-a învechit si arte precum kenjutsu si iaijutsu s-au transformat in arte martiale moderne adaptate zilelor noastre. Arta mânuirii katanei si de atacare a adversarului imaginar cu aceasta se numeste iaido, iar kendo este arta duelarii cu sabia de bambus, luptatorii fiind protejati de o masca si o armura. Vechile scoli ale sabiei, cum ar fi Kashima Shinto-ryu, Kashima Shin-ryu, sau Tenshin Shoden Katori Shinto-ryu, înca exista. Cea mai faimoasa si apreciata tehnica este "Nitto Ryu", aceasta constând utilizarea concomitenta in lupta a katanei si a wakizashiului, Miyamoto Musashi fiind cel mai faimos samurai care a folosit si perfectionat acesta tehnica.

Katana in societatea japoneza

Katana era considerata sufletul samuraiului. Desi foarte multe arme din vremea samurailor si-au pierdut popularitatea, katana a ramas la fel de apreciata si faimoasa pina in zilele noastre. O mare parte din cultura japoneza se învârte in jurul katanei. De-a lungul istoriei japoneze pentru o lunga perioada de timp, doar samurailor le era permis sa poarte sabia, iar faptul ca un taran purta o arma era un motiv suficient ca acesta sa fie ucis. Au fost si momente triste când samuraii izgoniti, (numiti Ronin) nu de putine ori, pentru bani, au fost nevoiti sa-si vânda sabiile. Din acel moment practic ei ramâneau fara suflet.

Tehnicile de purtare, curatire, afisare, ascutire si mânuire au devenit din ce in ce mai elaborate, evoluând de la o era la alta. De exemplu, un samurai trebuia sa aiba grija de modul in care purta sabia in momentul in care intra in casa cuiva, sa fie atent la pozitia si orientarea acesteia. Purtarea katanei intr-o pozitie din care era usor de tras din teaca inspira suspiciune si agresiune. Purtarea katanei pe partea stânga sau dreapta, cu lama in sus sau in jos erau niste aspecte foarte importante si tineau de prestanta si eticheta fiecaruia. De asemenea un lucru foarte important era pastrarea katanei,  de cele mai multe ori katana fiind asezata alaturi de wakizashi pe un stativ special, denumit katana-kake, cu lama in sus si cu mânerul orientat spre stânga. Katana mai putea fi asezata si intr-un altfel de stativ, cu mânerul fixat in jos, teaca in sus si taisul orientat in spate.

Istoria sabiei japoneze

In secolul VI, legendarul Imparat Jimmu, fondatorul imperiului Japonez, stapânea aproape in întregime Japonia. In acelasi timp japonezii invatau arta fauririi sabiilor de la fierarii chinezi. Primele sabii japoneze realizate identic ca cele chineze erau drepte, cu una sau doua muchii ascutite.

Unul dintre cele mai vechi stiluri de kenjutsu dateaza din perioada Kofun (secolele III-IV) si se numea Kashima no Tachi dupa numele creatorului Kashima Shrine. In perioada Heian (intre secolele VIII si XI), tehnica de fabricare a sabiilor s-a dezvoltat continuu împrumutând secrete si metode din Rusia si tinuturile de nord ale Japoniei - Hokkaido (tinuturi ocupate de etnia Ainu). Ainu foloseau a sabie denumita Warabite-tou, sabie ce a influentat foarte mult katana. Potrivit legendei, katana a fost creata de un fierar numit Amakuni in anul 700, odata cu tehnica de purificare a otelului prin împaturire. In timp, cu alte modificari suferite, katana a devenit o sabie ascutita pe o singura parte si conceputa mai bine pentru procesul de taiere.

Din secolul XII, pentru o lunga perioada de timp, Japonia a fost cuprinsa de razboiul civil. Timp de cinci secole Japonia a intrat intr-o perioada de ani negri, marcati de lungi si brutale razboaie. In timpul razboiului Onin (1467-1477) a fost perfectionata si armura purtata de razboinici.

Gichin Funakoshi

Cel care a dus mai departe iniţiativa de deschidere spre public a karate-ului okinawan, căruia i se datorează întemeierea Shotokan-ryu şi răspândirea lui în Japonia şi, de acolo, în întreaga lume, a fost Gichin Funakoshi (1868-1957). Aducându-l în Japonia, maestrul Funakoshi a transformat karate-ul dintr-o formă de luptă de autoapărare într-o filozofie de viaţă şi o “cale” marţială spre autodesăvârşire: karate-do.

Născut în Shuri, capitala prefecturii Okinawa, într-o familie de samurai de rang mic, Gichin Funakoshi a fost un copil bolnăvicios şi fragil, căruia nu i se dădeau prea multe şanse de supravieţuire. În speranţa că sănătatea lui se va îmbunătăţi, părinţii l-au încurajat să ia lecţii de karate. Această preocupare întâmplătoare va deveni o pasiune de-o viaţă.

Primii şi cei mai importanţi profesori ai săi au fost Yasutsune Azato şi Yasutsune Itosu, cu care a studiat decenii la rând. În 1901, la iniţiativa maestrului Itosu, Funakoshi conduce o demonstraţie de karate la şcoala din Naha, unde lucra ca profesor de gimnaziu, cu ocazia unei vizite a comisarului şcolar din Kagoshima. Acesta, extrem de impresionat de cele văzute, alcătuieşte un raport în urma căruia Ministerul decide să includă karate-ul în planul de învăţământ al şcolilor din Okinawa. În următorul deceniu, datorită şi relaxării politice a vremii, maeştrii de arte marţiale okinawani încep să devină mai receptivi la ideea de a-şi face publică arta. Funakoshi face la început turnee demonstrative în Okinawa, iar în 1916 karate-ul este prezentat, pentru prima data după 300 de ani, şi în Japonia. O nouă demonstraţie are loc în 1921, când Funakoshi are onoarea de a prezenta “okinawate” în faţa prinţului moştenitor Hirohito, cu ocazia unei vizite a acestuia în Okinawa. În 1922, Ministerul Culturii organizează la Tokyo o mare demonstraţie de Budo –  arte marţiale japoneze - iar Okinawa Shobukai, organizaţia de profil din Okinawa, este invitată să participe şi să prezinte okinawate. După oarecari reţineri, marii maeştri decid să-l trimită pe Funakoshi, nu doar ca pe un expert de arte marţiale de nivel suficient de înalt, dar şi ca pe un om de mare caracter, maestru al caligrafiei, poet, cunoscător al limbilor, culturilor şi filozofiilor japoneză, chineză şi okinawană, ca pe un sol al păcii şi prieteniei care să contribuie la înlăturarea adversităţii de secole între cele două popoare. Marea demonstraţie de arte marţiale de la Tokyo a fost un succes enorm şi a stârnit reacţii neaşteptat de puternice. În urma ei, mai multe grupări şi personalităţi eminente, printre care profesorul Jigoro Kano, fondatorul judo-ului modern, l-au îndemnat pe Funakoshi să rămână în Japonia şi să predea aici arta sa. Într-adevăr, Funakoshi nu s-a mai întors niciodată în Okinawa, ci a rămas tot restul vieţii în Japonia, predând karate şi străduindu-se să-i asigure răspândirea.

Începutul a fost lent şi greu. La început, a lucrat ca om de serviciu la un cămin al studenţilor okinawani din Tokyo, locuind într-o cămăruţă de lângă intrare, ziua făcând curăţenie, iar seara predând karate. Treptat, Funakoshi a ajuns să predea în mai multe locuri; ca şi în Okinawa, sistemul de învăţământ a devenit principalul vehicol pentru răspândirea noii arte. Prin 1924 se formaseră deja grupuri de karate la diferite universităţi, la Keio mai întâi, apoi la Chuo, Tokyo, Waseda şi altele. Acest lucru a contribuit esenţial la creşterea vizibilităţii şi popularităţii karate-ului. Pe măsură ce practica noii arte marţiale s-a răspândit, elevii avansaţi au fost delegaţi să predea la aceste grupuri, iar maestrul Funakoshi a ajuns să-şi dedice tot mai mult timp muncii de supervizare a programei de învăţământ de karate, prelegerilor şi demonstraţiilor. Sarcinile zilnice de coordonare a activităţii în dojo au fost preluate de fiul său cel mai mic, Yoshitaka. După un deceniu şi jumătate de eforturi, în 1936 se înfiinţează la Tokyo primul dojo de karate construit vreodată în Japonia, numit Shotokan. Numele şcolii a fost dat de elevii maestrului după pseudonimul Shoto cu care Funakoshi îşi semna poemele şi sub care era cunoscut.

Influenţa budo-ului japonez a modificat însă mult karate-ul okinawan aşa cum fusese el introdus iniţial. Chiar dacă majoritatea okinawanilor nu vedeau cu ochi buni transformarea karate-ului lor într-o disciplină de Budo, Funakoshi a fost unul din puţinii maeştri ai vremii care a înţeles că în Japonia karate-ul are şanse de a supravieţui numai dacă se adaptează. Eforturile lui au mers în direcţia integrării karate-ului în Butokukai, forul artelor marţiale din Japonia, înfiinţat în 1895 cu sarcina de a controla şi standardiza nenumăratele şcoli de bu-jutsu. La începutul secolului 20, instituţia ajunsese să pună în evidenţă valoarea antrenamentului budo (judo, kendo, kyudo, naginatado) pentru formarea tinerei generaţii, judo şi kendo fiind promovate ca sporturi şcolare. Speranţa lui Funakoshi era de a vedea karate-ul inclus în educaţia fizică predată în şcolile publice, suficient de simplu pentru a fi practicat “fără dificultăţi anormale de către toată lumea, tineri şi bătrâni, băieţi şi fete, bărbaţi şi femei” (G. Funakoshi – Karate-Do – calea mea în viaţă). Pentru ca artele marţiale okinawane să fie acceptate în Butokukai au fost necesare anumite modificări. Printre transformările operate de maestrul Funakoshi se numără înlocuirea ideogramei kara cu înţelesul de “chinezesc” cu ideograma însemnând “gol” – şi deci transformarea denumirii de karate din “mâna chinezească” în “mâna goală”, revizuirea şi simplificarea suplimentară a vechilor kata şi înlocuirea denumirilor lor okinawane cu denumiri japoneze, stabilirea unui regulament de examinare, oficializarea cerinţelor sistemului de grade (kyu şi dan), preluarea sistemului de centuri din budo, portul karate-gi-ului. Deşi fără acordul maeştrilor din Okinawa, a fost nevoie de toate aceste modificări pentru ca noua artă marţială să fie acceptată în Butokukai. Şcolile de karate din Okinawa erau libere să ignore impunerile Butokukai, însă, oficial, ca stiluri principale ale karate-ului au fost declarate şcolile Shotokan, Shito, Goju şi Wado. Sub aceste forme, karate-ul va ajunge la un moment dat să fie reexportat în Okinawa, alături de judo şi kendo, ca artă marţială japoneză.

Şcoala Shotokan, sub direcţia lui Funakoshi, se concentra asupra a 16 kata, reprezentative pentru cele mai importante aspecte ale karate-ului şi oferind posibilitatea maeştrilor din generaţiile ulterioare să aprofundeze unul sau altul din aceste aspecte. Aceste 16 kata reprezintă încă şi astăzi nucleul stilului şi standardul Shotokanului modern. Cele cinci kata Heian au fost concepute pentru elevii începători şi pentru a servi ca examene de grad; kata Tekki permit studiul poziţiei corecte şi al legăturii între postură şi tehnică; Bassai, Kanku Dai şi Kanku Sho înglobează o mare bogăţie tehnică, fiind inima sistemului; Hangetsu ilustrează principiile fundamentale ale şcolii Shorei; Enpi exersează mobilitatea şoldurilor, eschivele şi viteza; Jitte concentrează principiile fundamentale şi activitatea musculară în autoapărare, reclamă fluiditate energetică şi postură corectă; Jion prezintă un stil de luptă în linie dreaptă, cu tehnici puternice, fără retragere; Gankaku permite evidenţierea aspectului psihologic al luptei: zanshin (prezenţă mintală), yomi (intuiţie), suki (folosirea oportunităţii).

În anii ’20, când Funakoshi a început să predea, Japonia era o societate în plin elan de modernizare, în plină ruptură cu valorile tradiţionale, cu porniri spre consumism şi superficialitate. Karate-ul tradiţional, în care se căuta învingerea eului prin nesfârşita exersare a kata-urilor, nu putea stârni entuziasmul noilor elevi japonezi, care căutau competiţie, dinamism şi satisfacerea ego-ului. Neputându-se împotrivi total acestei tendinţe, Funakoshi a acceptat infiltrarea în antrenament şi a altor forme de kumite decât bunkai kata. Totuşi, karate-ul pentru sănătate, pentru viaţă şi pentru autoapărare al lui Funakoshi, ca şi întreaga mişcare Shotokan cu principiul său “Karate ni sente nashi” (“În karate nu există primul atac”), nu a fost luată în serios de către adepţii luptei decât după ce fiul său Yoshitaka a început să predea alt concept.

Este interesant ce a preluat maestrul Funakoshi de la profesorii săi şi ce a predat la rândul său. De la Azato a moştenit direcţia Shaolin, foarte dinamică, foarte corporală, precum şi stilul său de viaţă extrem de strict; de la Itosu, enorma bogăţie tehnică a Shuri-te-ului. Ceea ce a predat el în Japonia era practic o variantă de Itosu-ryu, un okinawate aparent “îmblânzit”, mai accesibil şi mai defensiv. Poate că la originea deciziei sale a stat aceeaşi rezervă dintotdeauna a maeştrilor okinawani, care nu-şi dezvăluiau niciodată fără discernământ arta; poate că de aceea a preferat să predea şcoala Itosu, mai ascunsă, cu multe tehnici şi sensuri mascate, a căror abordare superficială nu putea fi sortită decât unei înţelegeri superficiale. Şcoala Azato, însă, nu s-a pierdut, ci s-a păstrat prin Yoshitaka, singurul căruia tatăl său i-a predat-o, şi se va regăsi în Shotokanul modern. În afară de aspectele fizice, Funakoshi a preluat de la maeştrii săi o concepţie spirituală fără compromis, pe care s-a străduit să o transmită şi elevilor săi. În biografia sa spunea că, spre a-i onora pe toţi cei de la care învăţase vreodată, ardea tămîie pe altarul buddhist al celor doi instructori şi repeta angajamentul de a nu-şi folosi vreodată abilităţile dobândite prin antrenament în scopuri ilicite. Acest angajament, pe care l-a onorat toată viaţa lui, îl recomanda tuturor practicanţilor de karate.

Originile stilului

Karate-ul, ca precursor a ceea ce poartă astăzi acest nume, a apărut în regatul insular Ryukyu, actualmente prefectura Okinawa a Japoniei. În insula aflată sub stăpânire japoneză încă din 1609 au apărut în timp forme de luptă cu mâinile goale, dezvoltate de localnici în decursul a două lungi perioade de interdicţie privind portul armelor. Arta marţială care se practica în Okinawa către sfârşitul secolului al 19-lea era născută din îmbinarea acestor străvechi forme de luptă cu Shaolin Kempo-ul adus din China. Numită de localnici karate sau tode, cu înţelesul de “mâna chinezească”, era practicată în secret, la adăpost de ochii autorităţilor şi a publicului. În acelaşi timp, însă, experţii acestei arte erau unanim recunoscuţi şi priviţi cu mult respect.

Primul maestru okinawan de karate recunoscut ca atare a fost “Tode” Sakugawa (1733-1815). Sakugawa a început studiul artelor marţiale încă din tinereţe, cu călugărul Takahara Peichin. În 1756 l-a cunoscut pe ataşatul militar chinez Kwang Shan Fu, Kushanku după numele său okinawan.  Expert de Shaolin Quanfa, Kushanku era celebru pentru abilităţile sale de luptător. Sakugawa a studiat cu el timp de şase ani, urmându-l pentru o vreme şi în China. La reîntoarcerea sa în insulă, Sakugawa a început să predea şi a elaborat un sistem coerent de antrenament, după vechea tradiţie chineză, care combina conţinutul tehnic cu dezvoltarea interioară a elevilor. Primul dojo-kun, elaborat de el tot după model chinezesc, face apel la valorile comportamentale pe care trebuie să le urmărească un practicant de karate. Conţinutul tehnic iniţial predat de Kushanku nu se regăseşte astăzi însă decât parţial în şcoala Sakugawa, întrucât acesta, mult mai puţin experimentat în artele marţiale chinezeşti şi necunoscător al principiilor qi/ki-ului, a modificat în kata o serie de tehnici pe care nu le înţelegea, înlocuindu-le  cu tehnici în forţă, preluate din vechiul te okinawan. Prin aceasta, numeroase sensuri au fost modificate semnificativ şi nu au intrat niciodată în bagajul noii arte marţiale, numite (cu pronunţia locală pentru Shaolin) Shorin-ryu.

Primii maeştri. Karate-ul din Okinawa

Şirul marilor maeştri okinawani de Shorin-ryu începe cu unul din elevii târzii ai lui Sakugawa, Matsumura “Bushi” Sokon (1792-1887). Intrat în legendă încă din timpul vieţii, Matsumura Sokon a fost la vremea lui un războinic celebru, dar şi un caligraf înzestrat. A studiat în China, în calitate de trimis al regelui din Ryukyu. Stilul creat de el, foarte dinamic, cu mare accent pe fizic, este bazat pe Shaolin Quan, dar conţine şi anumite principii din Jigen-ryu, stilul de sabie al clanului stăpânitor Satsuma. Multe din kata care se practică astăzi au fost create sau adaptate de el pentru a-şi transmite învăţăturile: Passai (Bassai), Kushanku (Kwanku), Useishi (Gojushiho), Naifanchi (Tekki), Sesan (Hangetsu), Channan (posibil un precursor al Pinan/Heian), Hakutsuru, Chinto. Se pare că el ar fi utilizat pentru prima dată în tehnică rotaţia şoldurilor pentru a genera forţă de lovire. Din punctul lui de vedere, artele marţiale erau obligatoriu legate de etica confucianistă: “Un maestru de Budo trebuie să evite folosirea forţei, să se poarte frumos cu oamenii, să trăiască în pace cu ei şi să contribuie la bunăstarea lor.”

Matsumura a transmis acest stil, dinamic şi în forţă, elevului şi prietenului său Yasutsune Azato (1827-1906). Azato a rafinat metoda Matsumura, introducând numeroase mişcări de evitare şi treceri rapide de la atac la apărare. Acest concept se regăseşte astăzi în Shotokan-ul modern. O persoană remarcabilă atât sub aspect marţial, cât şi intelectual – expert în multe arte marţiale şi un profund cunoscător al clasicilor chinezi, “marele maestru din umbră” Azato a jucat un rol hotărâtor în evoluţia ulterioară a karate-ului, prin formarea tehnică şi spirituală a singurului său elev, viitorul maestru fondator al Shotokan Karate-ului Gichin Funakoshi.

Celălalt mare maestru care şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra evoluţiei ulterioare a karate-ului a fost contemporanul şi bunul prieten al lui Azato, Yasutsune (Anko) Itosu (1831-1915).  Din punct de vedere tehnic, Itosu a fost iniţiatorul loviturii cu răsucirea pumnului în ţintă, universal folosită astăzi. Tot Itosu a fost cel care a modificat multe kata vechi, simplificându-le şi făcându-le mai accesibile. Astfel, a  transformat Naifanchi în cele trei kata Tekki, vechiul Passai în Bassai Dai şi Sho, iar Kushanku în Kanku Dai şi Sho, kata care vor deveni nucleul viitorului stil Shotokan. Un al treilea kata derivat din Kushanku, Kosokun Shiho, se regăseşte astăzi în alte stiluri derivate din okinawate. Spre deosebire de Matsumura şi Azato, adepţi ai tehnicilor de evitare, karate-ul predat de Itosu era mai dur, cu mâinile şi picioarele gândite ca nişte arme care zdrobesc, iar corpul ca o stâncă, să poată rezista la orice lovitură.

Maestrul Itosu a reuşit, în 1901, un experiment care a revoluţionat întreaga evoluţie ulterioară a karate-ului: anume, a pus capăt tabu-ului care ţinea secretă practica artelor marţiale şi a început să predea karate în şcolile publice din Okinawa. Mai mult, a recomandat Ministerului Sănătăţii introducerea karate-ului ca metodă de educaţie şi autoapărare în toate şcolile din Okinawa, precum şi răspândirea acestui concept în Japonia. Pentru a face mai accesibilă această abordare, a creat cele cinci kata Pinan (Heian), din care lipsesc în mare măsură aspectele de tactică şi metodică de luptă şi în care multe tehnici de atac sunt interpretate ca tehnici de apărare.  Deşi deschiderea spre public a “tehnicilor secrete de luptă” a cunoscut o imensă aprobare, Itosu a fost vehement criticat de tradiţionalişti, care vedeau în acest concept, mai puţin războinic şi mai accesibil, o trădare a vechiului şi adevăratului karate. Cu toate acestea, maestrul Itosu poate fi considerat un întemeietor, care a înţeles semnele timpului şi a căutat să adapteze karate-ul unei noi epoci - singura modalitate de a permite unui public larg să cunoască această artă marţială şi să se bucure de beneficiile practicii ei.

Reorganizarea tehnică şi conceptuală gândită de Itosu nu s-a făcut fără sacrificii.  Nenumăratele mişcări preluate din Shaolin Qi Gong, cu rol în sănătate, aveau să altereze, în timp, valoarea karate-ului ca stil de luptă şi să îngreuneze înţelegerea kata-urilor şi a logicii cuprinse în ele. Bunkai a apărut ca să faciliteze înţelegerea şi transpunerea în practică a noilor kata, cu conţinutul lor adesea lipsit de o aplicabilitate practică evidentă. Crearea Itosu-ryu a fost premisa deschiderii karate-ului okinawan spre lume, dar în acelaşi timp a fost şi primul pas spre transformarea vechii arte marţiale în karate-ul sportiv de mai târziu, lipsit de sens real şi de conţinut.

Elevii maestrului Itosu au continuat punerea în practică a noului concept, dar au menţinut vie şi direcţia clasică, adevărata esenţă a karate-ului. Unui  număr mic de elevi, care câştigau încrederea maeştrilor lor, li se preda, pare-se, un cu totul altfel de karate. Unul din discipolii maeştrilor Matsumura şi Itosu, Yabu Kentsū (1866-1937), fost militar, a introdus nota cazonă a antrenamentelor de karate, care se păstrează şi astăzi: aliniere pe rânduri, salut cu Rei, comenzi stricte, execuţii la numărătoare, cu kiai pe tehnici, întoarcere cu un gest formalizat (mawate) etc. Karate-ul predat de el, foarte eficient, perfecţionat pe câmpul de luptă, era în concepţia lui “o cale de a trăi. Ca atare reflectă un caracter cu totul diferit decât cel care poate apărea în sport. Karate nu se face nici pentru amuzament, nici ca să obţii vreun premiu.”

Tribute to karate masters from shoto khan gojo ryu fudokan and others

Gichin Funakoshi - Life of a Master

Gichin Funakoshi · Shotokan Karate-Do

SHOTOKAN - The Art of War